Oltul își schimbă felul. Cunoașterea lui nu se termină vreodată; dacă vrei să-l știi bine, trebuie să ții aproape.
În ultimele decenii, Oltul din zona Făgărașului și-a schimbat traseul, culoarea apei, ecosistemul de floră și faună de nenumărate ori, iar comunitățile din jurul său au experimentat cu tot felul de moduri de a-i folosi și lucra malurile.
Schimbările râului sunt, pe de-o parte, naturale. Localnicii spun că Oltul nu stă pe loc: mai rupe un mal, mai formează un cot, mai spală o plajă și o mută dincolo. Asta înseamnă că oamenii care petrec timp în jurul său trebuie să îl cunoască și re-cunoască constant, de la an la an: să afle unde sunt zonele sigure de îmbăiere, unde s-au mutat cuiburile de pești, unde e apa mică și se poate traversa ușor. Într-un an cu inundații, un pescar își pierde toate locurile cunoscute și trebuie să le caute din nou. Sunt schimbări cauzate de cicluri naturale de inundații, secete, eroziune și depunerea aluviunilor.
Alte schimbări sunt cauzate de oameni și mai ales de modul în care au folosit Oltul ca resursă economică și productivă. Oamenii din satele de pe lângă Olt s-au folosit de apa și malurile sale în strategiile lor de supraviețuire și bună gospodărire, iar apoi statul și companiile l-au folosit pentru producția de masă de energie și alimente. Faptul că Oltul era un spațiu al muncii, fie ea la scară mică sau industrială, i-a tot schimbat fața. Amenajările hidrotehnice necesare ca Oltul să producă energie electrică de asemenea i-au rescris peisajul, modificându-i forma și viteza. Așa au apărut inclusiv noi insule de nisip și lacuri, care au devenit ecosisteme pentru animale sălbatice, păsări și pești.
Mai întâi localnicii, iar apoi statul comunist au depins de lunca fertilă a Oltului ca să producă mâncare. Agricultura intensivă și multele animale care călcau și pășunau lunca au influențat flora sălbatică care putea (sau mai degrabă nu putea) să crească. Dacă malul Oltului de astăzi e plin de păducel, papură și iască, diverse mărăcini, arbuști și copaci, acum 40 de ani lumea și-l amintea doar cu sălcii și iarbă, iar pozele de arhivă ne confirmă peisajul minimalist.
Dacă săpăm printre poze mai vedem și alte lucruri la Olt: oameni și cele de trebuință lor. Vedem bărci, poduri, podețe, bac, luntre, care și tractoare ca oamenii să traverseze de pe un mal pe celălalt și să-și vadă de treabă. Îi mai vedem făcând baie și grătare, spălând rufe și legând în apă snopi de cânepă pe care ulterior îi vor transforma în fire de ață. Dacă ne uităm în casele lor, o să găsim linguri, troace, coșuri, cozi de lopeți și alte obiecte gospodărești făcute din lemne de la Olt. Iar legat de case în sine, când întrebăm localnici, ne spun că „tot Făgărașul e construit din Olt” referindu-se la nisipul, balastul și cărămizile care se făceau din pământul său. Vedem în cultura materială a satelor din jur rămășițele unei cunoașteri intime a râului, a ce poate să-ți ofere și cum te poți folosi de el.
Acest capitol urmărește aceste două tipuri de schimbare: cele naturale și provocate de om. Oamenii s-au raportat la râu de-a lungul timpului ca la o resursă de exploatat, un spațiu al muncii, un loc de transformat. Această raportare a dus la o înlănțuire de comportamente care, în timp, au produs Oltul. O să ne uităm la cum arăta râul atunci când era modificat de funcții economice – una din multele sale etape de constantă transformare.
Oltul din zona Făgărașului a trecut prin câteva intervenții umane definitorii, principala fiind sistematizarea râului din perioada comunistă. Asta înseamnă regularizarea traseului, prin care râul este îndreptat sau deviat din anumite zone, gestiunea debitului de apă (prin canale sau lacuri de acumulare și consolidarea malurilor), și construcția de hidrocentrale. Astfel râul devine controlabil. Observăm o schimbare majoră de ton în felul în care Făgărășenii fac referire la Oltul de înainte și după sistematizare: vorbesc despre râul “vechi” ca despre o divinitate capricioasă, care azi îți hrănește cultura de porumb și mâine îți inundă casa; despre Oltul “nou” spun că a fost îmblânzit, ca domesticirea unui animal sălbatic.
Procesul a urmărit două scopuri: să reducă inundațiile și să producă energie. Se baza și pe un principiu ideologic: ca omul să controleze natura. Viziunea comunistă era exploatarea multidimensională a Oltului- din balast facem drumuri, din apa curgătoare facem energie, la lacuri facem piscicultură și turism. Am discutat cu Dl. Miloiu, care și-a început cariera de hidroinginer la 24 de ani în munții Făgărașului și a făcut parte din echipele care s-au ocupat de amenajările hidrotehnice de pe Olt. Acestea au început în anii 80 după inundații masive în Făgăraș. Anual, când erau ploi mari și Oltul ieșea din matcă, beciurile din Făgăraș ajungeau sub apă, iar militarii încercau să apere orașele cu saci de nisip. Pentru a proteja albia Oltului, s-a decis amenajarea hidroenergetică. Au modificat cursul râului făcând lacuri de acumulare, diguri, contra-canale și canale de fugă. Primul efect a fost oprirea inundațiilor, mai ales în Făgăraș, unde, de atunci și până acum, beciurile rămân uscate.
Înainte de asta, râul curgea în meandre ample și se revărsa cu regularitate în lunci, lăsând în urma sa pământul fertil. „Pământul unde a fost Oltul înainte, acolo e mai gras, e mai bun”, confirmă localnicii din satul Șona, referindu-se la terenurile recuperate din apă după ce s-a retrasat cursul râului. Regularizarea Oltului a însemnat îndreptarea cursului prin îndiguirea râului pe un curs stabilit. În coturile unde nu mai ajungea cursul apei se făcea o apă stătătoare căreia i se spunea “ramura moartă a Oltului”, formând bazine distincte, rupte de Olt.
Efectele regularizării s-au simțit diferit de la sat la sat. Satul Mândra a pierdut teren în apă în timp ce satul Șona a câștigat teren. Odată cu căderea regimului, lucrările de extindere cu un lac de acumulare la Șona și Mândra au fost abandonate, iar acele lacuri au devenit locul unde Mândrenii, Șonerii și Făgărășenii fac baie vara. În Beclean, unde relația cu Oltul era strâns legată de traversarea zilnică spre viile de pe dealul Calborului, au apărut în apă insule de nisip care, gradual, s-au transformat în ceea ce se mai numește „Delta Oltului”. Aceste insule au sporit enorm biodiversitatea din zonă, deși au întrerupt trecerea Beclerenilor pe celălalt mal. Au apărut pești pașnici precum crapul și carasul, păsări de baltă rare, iar vegetația de pe insule a atras mamifere mari. Dar acesta este și un rezultat al lipsei decolmatărilor canalelor din ultimele decenii, care probabil nu ar fi fost lăsate să se întâmple în regimul precedent.
Lumea are impresii foarte diferite despre acest efort de a controla natura. Unii se bucură că a scăzut gravitatea inundațiilor, că se mai pot iriga terenurile sau că, pentru o lungă vreme, România era renumită în domeniul hidroenergiei. Alții spun că un râu trebuie să aibă meandre iar apa să circule, atrăgând atenția asupra faptului că unele bucăți de Olt au devenit “niște firicele”, perturbând și biodiversitatea zonei. Iar o altă parte de oameni se bucură că lucrările au existat dar că acum sunt abandonate, întocmai pentru că biodiversitatea a sporit în aceste condiții.
Fața râului Olt a fost transformată de activitatea economică a oamenilor, pentru care apa, nisipul, pietrișul, lemnul, lutul, și pământul fertil au fost materie primă pentru economia locală. Astăzi, când lanțurile valorice se întind la nivel global, iar Oltul este mai mult un spațiu natural, undeva la periferia satelor și a minții noastre, poate e greu să ne imaginăm că odată a ocupat un loc central în activitatea productivă a zonei. Dar dacă ne uităm la testimoniale din secolul trecut, din anii ’50 și până în perioada industrializării intensificate a anilor ’70-’80, putem recentra Oltul ca miez al activității productive locale.
Industriile vechi și noi de la râu: lemn, pământ, și apă
Înainte de valul de industrializare din a doua jumătate a secolului al XX-lea, malurile Oltului găzduiau mici meșteșuguri care se foloseau de apă, sol, sau plante. De exemplu, distileriile de rachiu se aflau aproape de Olt pentru că foloseau multă apă din râu în sistemul de răcire pentru a produce condens. Sunt mențiuni de astfel de cazane de rachiu în Șona și Hălmeag, unde oamenii își aduceau fructele (sau borhotul/ boștina) la cazanul de rachiu al colectivului. Distileriile de la Olt erau un loc important într-o cultură unde, în mod tradițional, fiecare gospodărie se ocupa să-și producă țuica anuală.
Un alt meșteșug practicat la Olt de către comunitatea romă a fost prelucrarea lemnului. Oamenii obțineau permis de la primărie pentru exploatarea sălciilor și stăteau o vară întreagă la malul Oltului, prelucrând lemn. Localnici din toate satele spun că de la ei își luau, plătind cu bani, dar cel mai des prin troc, diverse obiecte de trebuință prin casă: linguri de lemn, troace, găleți, vase de frământat pita, mături, coșuri. „Făceau linguri și veneau la schimb cu ele în perioada cozonacilor, când tot satul mirosea a cozonaci”, se povestește în Hălmeag.
Tot pe malurile Oltului, se făcea cărămidă de mână, în cărămidării construite sezonier. Era tot un proces al comunității rome nomade, care se stabilea în timpul verii la Olt pentru a arde cărămizi pentru tot satul. Se făceau gropi mari în pământul lutos care erau apoi umplute cu apă. Adulți și copii frământau pământul cu picioarele până se făcea lut. Apoi, lutul se punea în matrițe și cărămizile se lăsau la uscat în soare. Odată uscate, se aranjau încât să formeze un mare cuptor în jurul unor stive mari de lemne, care erau adunate tot de la Olt. Din descrierile localnicilor, cuptorul era cam cât o cameră și ținea mii de cărămizi.
Tot satul dădea comandă de cărămizi, iar sătenii le aduceau cărămidarilor lemne și paie pentru cuptor. La troc, de exemplu, o comandă de cărămizi pentru o casă se dădea la schimb pentru trei purcei. Sunt mențiuni de cărămidării în Șona, Mândra, Hălmeag, Beclean, Făgăraș, și, chiar dacă practica a început să dispară treptat prin anii ‘70, a durat până la mijlocul anilor ‘90, când manufactura a fost înlocuită de cărămida industrială produsă la fabrica din Făgăraș. Ultima comandă de cărămidă de la Olt din Șona a fost plasată de Mihai Frățilă, în 1993.
Cărămidăria de la Punte, din Șona,
„Făceau cărămidă acolo, băteau pământul cu picioarele. Și apoi luau și întindeau, le puneau în formă, lăsau să se întărească. Puneau cărămida ca o piramidă. Se punea intercalat, în așa fel încât să fie aer între ele. Și tot așa, urcai până sus. La mijloc, că aveau de unde băga, puneau sălciile. Și băgau foc și apoi pe din afară le tencuiau cu pământ ca să nu iasă. O săptămână lucrau și le lăsau să se coacă, să se usuce. Asta era pe comandă. Cine face cărămidă săptămâna asta face pentru familia Cutărescu. Le duceai mâncare că acolo mâncau, făceau foc… asta era meseria lor. Casa lor era acolo, niște colibe tot din lemn de salcie; salcia era de bază că era câtă vrei pe la Olt. “
Mihai din Șona
Beton și alte materiale de construcții
Din Olt venea și materia primă din care se făcea beton, mai întâi pentru casele din sat și apoi pentru Făgărașul care creștea odată cu industria, primind din ce în ce mai mulți oameni care să lucreze la uzine. „În fiecare casă există o roabă de nisip din Olt, așa a crescut tot satul” sau „Jumate dintre case sunt construite cu nisip din Olt” sunt propoziții pe care le spun invariabil cei din Șona, Mândra, Beclean și Hălmeag.
Practica la nivel de gospodărie era destul de simplă și sustenabilă:fiecare lua câte puțin nisip sau pietriș din Olt, alternând locurile, iar aluviunile aveau timp să se depună din nou. „Tot timpul Oltul aducea aluviune și completa înapoi”, explică Constantin, „toate tonele alea de pietriș, mâine erau înapoi.” Dar, în perioada comunistă, exploatarea a început la scară largă. În Șona au fost instalate două balastiere mari unde se lucra în trei schimburi. Lumea spune că de aici s-a construit aproape tot Făgărașul.
„Oamenii exploatau enorm materialele de construcție, adică pietrișul și nisipul. Pe vremea aceea nu se construia atât de mult ca acum, iar acum s-a interzis să se mai ia nisip și pietriș de la Olt. Foarte bine că nu mai au voie fiindcă nu e normal la cât construim noi. Înainte avea timp Oltul să se repare….Dar tot sunt oameni care mai merg.” Grup din Hălmeag
„Atâta foloseau mândrenii Oltul de nisip! Ca să aducă balast, și mărunt și mare. Pentru construcții. De la Olt aduceau tot timpul, cu car, cu bivoli, cu ce avea fiecare.” Grup din Mândra
Intensificarea exploatării de materiale de construcție a fracturat ritmurile Oltului și capacitatea sa de a reumple golurile create de oameni. Excavările au creat găuri adânci în albia râului, în zonele unde lumea din Șona și din Mândra se îmbăia. Prundișurile din Șona și două insulițe de nisip de unde localnicii luau nisip sau se duceau la plajă au dispărut.
Riscul cel mai mare de înec în râu venea de la găurile care creau vâltori. Când întrebam sătenii de accidente și cazuri de înec la Olt, cei care se îmbăiau în zona balastierelor, respectiv din Șona și din Mândra, aveau mult mai multe povești. Dacă pentru sătenii din Hălmeag sau Beclean accidentele erau extrem de rare și „cauzate de prostie”, în Șona și în Mândra riscul era semnificativ mai crescut.
„Acolo la pod nu se prea ducea tineretul, că acolo mai erau găuri, vâltori. Și acolo s-au înecat. Găurile astea erau făcute de oameni care luau nisip.” Grup din Mândra
„Mai sus era prundiș curat. Dar în prundul din jos nu se mai putea face baie că era [balastiera] și încărca cu excavatorul și se făceau găuri mari. Le era frică la lume că dacă scăpai într-o gaură din aia, gata era. Că nu știai, te duceai copil, te împingeai, curentul de apă te lua.” Constantin din Șona
Creșterea industriei din zona Făgărașului a mai adus cu ea un fenomen care a schimbat fața râului Olt pentru mai bine de două decenii: poluarea apei. Fabrici precum Colorom Codlea deversau substanțe poluante în apa râului, afectând sănătatea și biodiversitatea peștilor, cât și practicile sociale de la Olt. Poluarea industrială este unul dintre cele mai semnificative puncte de ruptură a relației cu Oltul, prin prisma conversațiilor pe care le-am avut în zonă. Lumea din satele de la Olt folosește tot felul de referințe cromatice pentru a descrie transformarea Oltului, probabil în funcție de ce substanțe se deversau. Putea fi „negru ca și cafeaua”, roșu, galben, sau „alb de la burțile peștilor care se ridicau la suprafață”.
Nicolae din Șona descrie un moment care i-a rămas în memorie: „La deal era cristal, cristal, era albastru-verzui apa. Și mergeam mai jos după Codlea unde era roșu de chimicale. Pe o porțiune de un kilometru era ca și crăpat în două, o parte curată, o parte murdară”.
Peștii, dacă nu mureau, veneau amețiți și ușor de prins. Pescuitul de pe Olt se rărise mult din cauza poluării, dar nu se oprise de tot. „Mâncai și pești de pe Olt, dar trebuia să-i ții în oțet, că aveau gustul ăla de vopsea. Erau scoici, dar noi n-am prins scoici pe Olt, cum a fost poluat. Le găseam așa, moarte,” povestesc cei din Șona.
Și alte animale și plante care depindeau de apa de la Olt au fost afectate. În Făgăraș, Hălmeag și Beclean se povestește că inclusiv animalele evitau apa Oltului, iar vitele care beau din ea au avut probleme. Oamenii se foloseau de apa din râu să-și ude viile, dar din cauza poluanților s-a întâmplat să le ardă. Toma din Beclean povestește cum „Urcam apa cu gălețile sau cu sacul de nylon ca să stropim via. Și într-un an am ars-o. I-a dat drumul jos [pe Olt] la acid, la ce au dat ei din combinat. Pe urmă m-am învățat minte, mi-am pus în marginea Oltului niște piatră vânătă și var, întâi făceam analiza cu zeamă bordeleză.”
Asta nu oprea lumea să mai intre în apă. „Intram, că în altă parte unde să mergem? Ne mai certau, bă, că vă îmbolnăviți, că mirosea apa a vopsea” povestesc cei din Șona și Beclean. Însă doamna Anna din Hălmeag descrie un moment precis de ruptură personală: „Când eram la 20 și ceva de ani, când am ieșit din apă, aveam dungi multe de mizerie pe corp. Și de atunci nu m-am mai dus la baie.”
După închiderea uzinelor în anii ‘90 a urmat o perioadă de regenerare ecologică în care Oltul s-a limpezit și s-a repopulat cu mreană, somn și mulți alți pești. Poluarea astăzi capătă alte forme, legate mai degrabă de activitatea indivizilor care aruncă deșeuri decât de deversările din fabrici.
„La Olt se cultivă orice vrei”: Agricultura intensivă
Într-o zi de septembrie din anii ’70, malul Oltului arăta complet diferit față de ziua de azi. În loc de tufe de mure, brusturi și păducel, am fi văzut parcele ordonate de legume și livezi. Un participant din Beclean formulează imaginea cel mai clar: „Dacă s-ar scula din morți bunicii noștri și ar merge la Olt și s-ar dezlega la ochi, n-ar ști unde sunt.”
De fiecare dată când Oltul iese din matcă, face pământul mai fertil. Inundațiile vin cu dublu tăiș; pe de o parte oferă culturi bogate, iar pe de alta le poate scufunda oricând. „Ăsta a fost marele atu al tuturor care cultivau grădinile de lângă Olt. Pentru că acolo întotdeauna producția a fost mult mai bună și sănătoasă” spune grupul din Mândra.
Localnicii cresc legume în lunca Oltului dintotdeauna, iar în urma colectivizării terenurile și culturile au fost preluate de către CAP (cooporative agricole de producție). Vara, sătenii au continuat să le muncească, având normă obligatorie pentru fiecare familie, chiar dacă munceau în paralel și la fabrică. Din ce cultivau, 70% trebuia dat statului, iar 30% puteau păstra. Persoanele care nu erau angajate (pensionarii sau mamele cu copii mici) lucrau la grădinile de zarzavat. Udau grădina cu o motopompă care trăgea apă din Olt și creșteau roșii, castraveți, ardei, ceapă, varză, vinete, căpșuni, de toate.
„Cât a fost colectivul și eu m-am dus la sapă cu mama, ca să facă norma. De la sălcii până în Olt era teren fain, acolo făceau răsadnițele. Veneau femei care lucrau la grădina de zarzavat, printre care și bunica. Acolo era o căsuță cu o pompă care scotea apă de izvor, ca să nu care din Olt. Sub sălcii stăteam la umbră, mâncam, dormeam un ceas. Ne ridicam și ne apucam de treabă. Eu plecam acasă că aveam băiatul, avea numai doi anișori” Mărioara din Șona
Peste tot era arat și „toată vara se muncea pământul, altfel nu-ți dădeau ulei, pâine, ouă”, povestește Constantin. Se schimbau culturile de la an la an, dar se roteau legume precum: porumb, cartofi, varză, ceapă, morcovi, sfeclă, gogoșari, chiar și mac. Aceleași culturi se menționează în toate satele – Șona, Mândra, Beclean, Hălmeag.
Olivia din Șona, care a muncit la colectiv de când avea 13 ani, povestește atmosfera de pe câmp: „Ne duceam cu fetele și cântau și spuneau glume. Râdeam una de alta, câte una dintre noi avea câte un drăguț.” Ne-a mai povestit de o zi în care a încărcat două care de fân cu ajutorul unui singur om, a venit acasă, a dormit două ore, după care mama a trezit-o: „Hai, fată, de te pregătești de fabrică, că trebuie să pleci.”
Fiecare sat era cunoscut pentru un produs anume. Șona pentru varză, Beclean pentru cartofi, Mândra pentru ceapă, Hălmeag mai mult pentru smântâna de bivolițe. De două ori pe an se mergea la târg la Hălmeag și Șercaia, unde se aduna toată lumea. „Oamenii chiar trăiau din vânzarea de varză. Mergeam, pregăteam de seara, puneam varză în căruțe și o luam către Hălmeag,” povestesc cei din Șona.
Malul Oltului mai era cosit pentru nutreț pentru animale. Era văzută drept o activitate civică, dar ceea ce se aduna de pe mal putea fi păstra integral, fără prealuarea a 70% de către colectiv. Oltul era așadar „curățat” constant pentru a hrăni animalele. „Cât timp s-au ținut cai în satul ăsta, caii o ținut curat, calul mănâncă tot.” spune Constantin. Olivia din Șona confirmă: „Era pietrișul curat, curat, că din când în când băgam vacile să mănânce acolo.”
