Menu
O ladă de zestre. O scară.
O şezătoare. O zi de duminică.
O ancoră. O undiţă.
O sumă de povestiri de înţelepciune. O carte de miniaturi.
Un deal plin de scoarţe colorate, în faţa ta, privitorule. O sărbătoare!
Arhiva este un loc ce condensează, în cazul de față, memoria satului. O oglindă sau o radiografie a comunității, o ladă de zestre în care se adună laolaltă oameni de acum și de altă dată, înaintașii noștri, lucrurile lor, imaginea satului. O colecție de informații vii și o verigă de legătură cu trecutul. Ceea ce poate părea la prima vedere un simplu depozit, o aglomerare ordonată de informație vizuală, conține în fapt mai multe chei de lectură: una obiectivă – care dă seama despre date, oameni şi fapte, o cheie artistică – prin care fotografia este în sine un produs cultural, unul subiectiv – ce ține de relațiile dintre oameni și lectura subiectivă a privitorului.
O arhivă este deopotrivă obiectivă și subiectivă. Există imagini spontane, pline de firesc, fără cosmetizări, complet autentice. Există imagini cu regie, mai ales din perioada când fotografia era o raritate, un eveniment. Există desigur imagini ce depășesc aceste două categorii și acced la rangul de „document istoric” – informații sau imagini cheie despre ceva din trecut ce nu ar putea fi cunoscut în absența imaginilor din arhivă.
O arhivă devine vie când cineva se foloseşte de ea, deci foloseşte-o ca leac, ca armură, ca apă vie din care să te adapi şi să prinzi puteri pentru zborurile care urmează.
Cum ar arăta un viitor fără trecut?
Cel mai important rol pe care îl atribuim arhivei, este de a ne conecta cu noi înșine, cu generațiile anterioare, cu spațiul în care trăim. Se spune că relaționăm activ sau conștient cu maxim 2 generații: cele pe care poate avem șansa să le cunoaștem în viață. Arhiva ne extinde plaja de timp la care avem acces și deși acest acces este fragmentat, el rămâne vital pentru ancorarea noastră în prezent.
Alteori fragmentarea sa devine pretext și spațiul dintre fragmente se completează oral cu istorii transmise între membrii comunității.
Arhiva este despre înţelegerea prezentului. Şi despre viitor. Cum ar arăta un viitor fără trecut?
Arhiva este și o lecție de a privi, de a sonda, de a parcurge cu răbdare pentru a afla roadele cunoașterii. Orice proces de cunoaștere cere timp și arhiva nu face excepție. Arhiva e un mod de a înțelege valoarea muncii sau meșteșugurilor de altă dată. Tot ea ne descoperă valoarea timpului și un altfel de ritm al vieții. Arhiva se degustă lent, cere interiorizare şi curiozitate.
Arhiva este, de ce nu?, și e o invitație la joacă, la formularea de ipoteze, un exercițiu constructiv de imaginație.
Prima oară omul se uită să priceapă. A doua oară se uită şi se minunează.
Arhiva se deschide oricui, dar mai ales ţie, cel ce eşti curios să înţelegi şi să cuprinzi.
În primul rând oamenilor locului, care au poate cea mai mare aderență la imaginile găsite aici, care se recunosc și se reconectează.
Apoi este adresată altor comunități care pot prelua exemplul acesta de cunoaștere și dezvoltare pe axa timpului. Oamenii își pot reface legăturile cu înaintașii, cu vecinii.
În același timp, rostul arhivei privește și către oraș, căci și urbanii sau poate mai ales ei, au nevoie de reconectarea cu originile, cu ţesătura culturală din care provin, poate chiar cu străbunicii lor, de le va fi dat privilegiul să se tragă din neam de șoneri. Arhiva e pentru oricine simte că are nevoie de o ancoră, de rădăcini, de recâștigarea sentimentului de apartenență, căci fibra noastră culturală comună este densă și ne cuprinde, oricât de separați am fi geografic, pe teritoriul țării sau între străini.
Folosirea arhivei este precum remaierea unui ciorap de damă. Cu cât te uiţi mai mult la imagini şi îţi trimiţi gândul în expediţii de cucerire a teritoriilor propuse, se repară acest lucru fin, delicat şi preţios. Acest lucru este înţelegerea dintre noi, comunitatea noastră.
Arhiva e o invitaţie la armonie în noi şi între noi, pe firul timpului. Arhiva este despre împreună.
