Iată două linii, dar nu ca simple linii drepte în matrice, ci forme pline de conținut. Pe cât de simplă forma, pe atât de bogat conținutul. Numeroase sunt semnificațiile, nenumărate sunt culorile prin care trec și munții și apele de la minut la minut. Încă de la primele sale linii descrise, matricea palpită. Ne cheamă să simțim bogăție de stări și prea plin de flori între cele două linii ale sale: baza fluidă și orizontul zimțat. Suntem chemați, și tu și eu și toți ceilalți, să umplem chenarul cu toate cele necesare: cu elemente de viață, cu esențe pictate, cu universurile noastre interioare, cu respirație și simțire. Cu propria noastră zvâcnire. Între dreapta matematicii și poezia inefabilă e cuprins parcă tot conținutul lumii.
Simți asta când privești stejarul bătrân ce leagă între ele cele două linii-idee. E frumos și magistral și este construit după reguli strict definite, reguli ce pot dirija o infinitate de creșteri diferite, toate poetice. Bogăție ce hrănește retina ființei.
Simţi asta când intuieşti contururile fluide în mişcare din apa Oltului. Contururi precum nestematele, simboluri care au hrănit omenirea. Peşti, pe mesele şonerilor, peşti care au hrănit trupurile. Peşti care au redevenit semn în comunitatea de case a Şonei.
Simţi asta când ierburile sălbatice se întâlnesc în vânt şi umplu aerul cu dansul lor unduios, acest tril odihnitor de frunze. Când verdele din jur are nuanţe care nu se mai pot număra; pretutindeni: frunze care lucesc mai tare sau mai domol, frunze de-un verde diferit pe faţă şi pe dos, frunze suprapuse prin care lumina trece cu o altă delicateţe. Florile din jur se simt şi fără să le priveşti, le simţi cum curg în marea de aer; unele se culeg şi se usucă pe ziare şi prin poduri, pe mese, în şiraguri şi buchete, se înviază cu apă şi transformă ceaiul în nectar.
Guruiețe. Ce termen dulce, parcă doar pentru dulceața sa n-ai mai părăsi peisajul. Movilițe piramidale trasează forme neașteptate în matricea poetică. Linia ce urcă și coboară, ce leagă capetele „liniei de jos” și înțeapă central „linia de sus”. Formă minoră ce pare în desenul descris să țină pe vârful ei orizontul infinit-greu al lanțului montan ca într-o cumpănă. Câte astfel de ieșiri din legea fizicii suportă imaginea? Dincolo de ierarhiile simple ale lumii văzute se ascund ierarhii nebănuite, inverse. Smerenia care stăpânește peste toată întinderea. Forme mici ce conțin și cuprind întregul. Movilița are dialog cu scara omului. Ea naște o tensiune „lucrabilă”. Guruiețele sunt pentru imaginea poetică „teren arabil”. Pe ele se pot cultiva lumi. Și cu adevărat știm că ele sunt în ele însele lumi. E un fapt obiectiv că ele conțin diversități vii de o densitate ce depășește media.
Guruiețele sunt în fond piramide. Între cele două paralele se naște piramida, cel mai stabil dintre corpuri. Am completat acest câmp vizual imaginat, numit convențional matrice poetică, cu trei linii. Și totuși câtă mișcare se naște cu prilejul lor.
Stâlpi. Sau coloane de matrice poetică. Stejarii desigur. Arbori bătrâni. Nenumărați în sudul Transilvaniei. Denși ca nicăieri altundeva. Vechi de când sașii prin părțile locului, adică bătrâni de până la 800 de ani. Ne e aproape inimaginabil că organisme vii dăinuie atâtor secole și tuturor condițiilor cu care acestea au fost împodobite. Încercând să privim lumea prin ochii lor, parcă matricea capătă și a treia dimensiune. Formele care ocupă spațiul, câmpul, pânza, primesc adâncime. Adâncimea timpului care desăvârșește bogăția spațiului. Linii între cer și pământ, dar și verigi între zeci de generații. Atât de similare în esență și atât de diferite în manifestări. Arborii pajiștilor, solitari, ampli, au fost într-adevăr conservați astfel de către sași, printr-o alegere înțeleaptă de organizare a teritoriului: câmpuri lucrabile și oaze de umbră. Lectura aceasta simplă este și ea plină de poezie: relația om-câmp-arbore ar fi fost de ajuns pentru un tablou complet, dar lirismul întâlnirii se întinde mult dincolo de triada lor.
Între cele două linii, de sus și de jos, trasăm o altă linie orizontală – câmpul. O verticală – arborele. Un punct – omul. Și apoi sute de puncte colorate – floră și faună. Modul tradițional de modelare a teritoriului este susținător de viață.
Pe 27 aprilie 2012, la București, în Galeria Posibilă, Tibor Hartel descria efectele acestei folosiri înțelepte a naturii. Verticala peisajului este deopotrivă sursă de lemn (desigur dacă este cules cu măsură), este adăpost pentru păsările mici, altfel vânate de prădători în câmp deschis, este sursă de hrană pentru porci domestici și sălbatici. Un arbore, o rețea de arbori, băltoacele temporare. Folosirea măsurată a naturii naște cele mai mari bogății. Cea mai mare exploatare vine din exploatarea cumpănită. Aflăm din același loc: „Datorită acestor arbori bătrâni, o pășune poate avea mai multe specii de animale decât pădurea în sine”. Nenumărate puncte colorate invadează matricea. Agricultura tradițională, ecologică, spune-i cum vrei, dar înțelege-o neapărat ca formă de manifestare a armoniei, dă voie să conviețuiască și să prospere omul și natura sălbatică.
Aceeași conferință ne spune că un astfel de teritoriu conține în el o bancă de semințe ce poate oricând să renască pășunea în locul culturii, de s-ar opri activitatea agricolă. Solul este deci latență. Latență deplină, sol viu.
Matricea poetică te invită să iei aminte la adâncimea celor pipăite cu privirea. De astăzi nu mai poți privi terenul ca simplă pată de culoare. Nu mai poți privi arborele ca simplu arbore. Toate conțin un sens profund, funcții nenumărate, potențe negrăite. Oriunde te întorci cu privirea, în imagini sau în teritoriu, descoperi tablouri profunde. Imagini cu zeci și sute de straturi, din care ți-am descoperit doar o mică parte, atât cât am putut și noi sonda cu bățul scurt al propriei minți.
Dă-mi voie să reiau parcursul nostru. Linia de sus și linia de jos. Piramida. Stâlpii. Punctele colorate și liniile dintre ele. La amurg dă-mi voie să adaug un ultim element: plusul, crucea, troița. Forma simplă, arhetipală, care leagă între ele orizontale și verticale. Semnul credinței și paradoxal, al biruinței. Un semn ce aparține deopotrivă interstițiilor și prim-planului. Poate cel mai puțin interpretabil și mai statornic dintre semne. Odată cu acest semn, matricea este completă.
Gândul cel bun şi ales, omule drag, ţie şi tuturor lucrurilor pe care le subîntinzi!
