Şi cum nu putem iubi ceea ce nu cunoaştem, vino cu mine, hăt, în Şona cea aşezată la marginile ondulate ale Oltului, în plină iarnă, într-o pagină albă, neumblată, de omăt, în care sunetele cutreieră mai profund. Te-am adus aici ca să ne întâlnim cu ceata de flăcăi, copiii peste generaţii ai acelor cete străvechi care băteau la picior şi urau plaiului şi oamenilor, peste tot în Ţara Făgăraşului. Intrăm în plin ritual hibernal străvechi, transmis din gură-n gură şi din om în om şi atestat documentar în veacul al XVII-lea.
Colindatul în ceată bărbătească este o tradiție din vremurile de demult, o demonstrează în sine faptul că e un ritual destinat exclusiv bărbaţilor, având funcţia de a-i pregăti pentru rolul pe care urmează să-l preia în societatea tradiţională. A fost prezentă la popoarele creștine din Europa sau în locuri colonizate de europeni. Astăzi tradiţia se mai păstrează la puţine neamuri, îndeosebi în sud-estul și centrul Europei.
Morris Dance(Anglia), Wren Boys (Irlanda), Kalymniotikos choros(Grecia), Koliada (Ucraina), Survakari (Bulgaria), sunt doar câteva paralele ale cetei bărbătești în diverse culturi ale lumii, în special în ritualuri care implică grupuri de bărbați care cântă, dansează sau îndeplinesc ceremonii cu ocazia unor evenimente importante, sezoniere sau legate de ciclul vieții.
Iată-i în faţa ta, pe peretele arhivei de imagine, bărbaţi pe care costumul şi puterea lui „împreună” îi face majestuoşi şi nemuritori în faţa noastră. Spre cer, căciula cu vâstră, care se pune la sărbători, făcută din pietricele viu colorate şi pene ochi de păun, îmbrăcând trupul – cămașa albă țărănească din pânză de in sau cânepă încinsă cu un chimir sau un şerpar, pieptarul din piele de miel cusut colorat şi migălos, cioarecii groşi din lână, zurgălăii, iar la final, ca o bază solidă a întregului veşmânt: cizmele înalte de piele, cu tăieturi simple. Când gerul este mare, veşmântul primeşte o haină din pănură sau o zeghe, o haină tot din lână, groasă, până sub genunchi.
Acum îi vezi statici, aşezaţi teatral, însă ceata e în sine mişcare, mişcare prin timp şi spaţiu, prin dans şi prin ierarhie. Ascultă fotografiile acestea statice, ca să auzi ce se petrece înainte şi după ele. Uite-te la ele, închide ochii şi ascultă-le. Revino la poveste numai când ai auzit ceva.
Află că în ceată intră de regulă flăcăii care îndeplinesc simultan două condiţii, să nu fie încă însuraţi şi să fie intraţi în horă. De aceea când vorbim despre colind în ceată bărbătească, ne gândim mai mereu la ceata feciorilor, a celor care urmează să-şi întemeieze familie, chiar dacă uneori între cetaşi se mai aleg şi foşti flăcăi sau chiar vârstnici care se bucură să colinde. Vârstnicii veghează la transmiterea datinilor, cântărilor şi ritualurilor către cei tineri.
Cetele se întemeiază cu câteva săptămâni înainte de Crăciun, îşi stabilesc locul lor, de repetiţie şi îşi aleg o căpetenie, pe cel mai respectat dintre ei, care va conduce colindul şi va veghea la buna rânduială a obiceiului. Numele acestui fecior diferă în funcţie de regiune, vătaf mare, staroste, mai mare, cămăraş, păstor, calfă şi altele. De el ascultă toţi cetaşii, altfel pot primi pedepse sau pot fi excluşi din grup. În ceată există şi alte funcţii precise care asigură transmiterea corectă a datinii; un vătaf mic îl înlocuieşte pe cel mare dacă situaţia o cere, bucătarul şi crâşmarul se ocupă, după cum le spune numele, de hrana şi băutura cetei, iapa sau măgarul cară darurile primite, casierul sau sameşul adună darurile în bani, după cum colăcarul strânge colacii.
În fotografiile de grup vei observa de regulă în centrul imaginii, aproape ca simbol al axului lumii, un toiag împodobit întotdeauna ţinut de conducătorul grupului. Găteala toiagului diferă în funcţie de regiune însă e uzual să vezi în el ciucuri, panglici, crenguţe sau hârtie colorată. Priveşte arhiva şi vei vedea cum e decorat în părţile acestea de lume.
Obiceiul are loc în zilele dintre ani. În unele sate din Ţara Făgăraşului colindele se pornesc în ajunul zilei de Sfântu’ Nicolae. În mai toate zonele două sunt momentele la care cetele umplu peisajul sonor al satului, Ajunul Crăciunului şi Ajunul Anului Nou sau Sfântu’ Vasile.
Se cântă colindele din bătrâni, care anume nu ştiu a vă spune, şi fiindcă nu vreau a face lutunoi, adică în graiul locului, nu vreau a face greşeli (în ţesătura de la război), vă povăţuiesc să vă puneţi la drum spre părţile acestea, să vedeţi cu ochii voştri şi să-mi povestiţi şi mie. Colindele, mi s-a spus, sunt însoțite uneori de instrumente precum tobă sau fluier.
Colindele sunt mii, mii şi mii, iar cercetătorii au înaintea lor încă teren nearat, de bogat ce e solul cugetului şi-al graiului venit pe-o linie de bătrâni.
Ca oriunde, şi aici colindătorii sunt întâmpinați cu căldură de către comunitate și li se oferă tradiționalele daruri de Crăciun, precum colaci, cozonaci sau alte delicii făcute în casă, mai nou, inclusiv bani.
Această tradiție nu numai că aduce bucurie și sărbătorire în sat, dar întărește și legăturile dintre membrii comunității și păstrează vie cultura și obiceiurile vechi.
Pentru cine a trăit ritualul, ştie că un sat în sărbătoare e lucru viguros şi-adevărat care ţese în noi viaţă vie şi fire de armonie. Pentru cine nu mă crede, să privească fotografiile de ceată şi de Rusalii, cu carele înflorate care traversează cinematografic lanţul caselor şonerilor de azi şi vrem să credem, dintotdeauna. Rusaliile sunt un alt prag al anului sărbătoresc, la 50 de zile de la Paşte, de Pogorârea Duhului Sfânt, un frate al colindului în ceată. Vedem că feciorii şi fetele din sat aleg din multele flori aşternute pe întinderi şi gătesc un car alegoric tras de boi şi cai şi ei împodobiţi în podoaba câmpului.
Însă nu e spectacol, dragă privitorule de arhive, e trăire, e comuniune şi se leagă de un sens împărtăşit şi înţeles. Carele nu circulă de-aiurea. Cetele nu circulă de-aiurea. Ele circulă fiindcă ceva din adânc le pune în mişcare. Sau aşa am vrea să credem. Nu se păstrează şi nu se stochează sărbătoarea, nu se pune în vitrină, ci se foloseşte.
Colindul stă mărturie a unor timpuri în care oamenii simţeau în chip puternic legătura cu divinitatea. El aminteşte, la sfârşit de an, de rosturile cele bune, de sensurile cele înalte, rememorează începutul şi sfârşitul lumii şi al omului, făcând posibilă trecerea din timpul cronologic în timpul fără de timp al sărbătorii.
De sărbătoare trebuie să știi să te folosești, să îți cadă bine, să faci totul cu mâna ta, nu cu mâna vecinului, ca tu să simți sărbătoarea şi să creşti prin ea.
Și astfel, omule al arhivelor, anul acesta rotund și infinit ne amintește că suntem mereu în devenire, că fiecare an e o repetare ce aduce cu sine altceva, o nouă chemare de a trăi mai adânc și mai autentic. O invitaţie de lărgire a dragostei din noi.
Cuvântul, inelul, timpul – toate sunt ale noastre și, prin ele, ne dăm voie să fim mai aproape de o viaţă vie care rodeşte şi se roteşte unind în clipa-i un trecut, un prezent şi un viitor.
